vineri, 25 martie 2011

Lasata in urma, din indiferenta? Oare asta te poate ucide?
Un simplu om, o fiinta...nimic mai mult, oare pot suporta sa simt indiferenta ta?
Nu pot crede cum m-am putut lasa, mintita de iluzii desarte in care nu credeam....
Acum, lasata in urma, prada indoielii care imi macina speranta.....
..........Ma intreb cum oare?
Totul se poate narui la o simpla vorba, atingere, minciuna......
Oricat de puternici incercam sa parem, un singur lucru nu vom putea invinge....
Nevoia de a ne simti acceptati ne transforma in prada propriilor indoieli.
Vedem suferinta.....deveniti imuni ,ne transformam in bestii....
Ura ne este hranita de placerea de a face rau
Placere demonica de a vedea cum altii sunt rapusi in lupta.
Calcand peste cadavre incercam sa ne pastram inocenta....
Ne mintim crezandu-ne mai presus de ceilalti asemenea noua.
Ne lasam inselati de amorul propriu.........
....... inchinand sacrificii pentru preamarirea prostiei noastre
Dar ceea ce nu putem vedea, se va intoarce impotriva noastra
Torturati fiind, vom afla prea tarziu adevarul, raspunsul intrebarilor noastre.
Totul in zadar, am invatat sa traiesc doar pt a mai muri odata........

joi, 23 decembrie 2010

Pericol


Tu nu te asemeni cu nimic din ce am invatat eu, din ce am fost invatata. Nu esti in nimic din ce am citit eu vreodata. Ar fi trebuit sa fi fost predat in clasa I cand invatam sa scriu. Sa mi te injecteze in vene. Sa imi faca vaccinuri cu celule moarte din pielea ta. Sa am un antidot impotriva ta. Parintii mei ar fi trebuit sa imi povesteasca de tine atunci cand m-au invatat sa-mi leg sireturile. Ar fi trebuit sa mi te povesteasca in fiecare seara inainte de culcare.
Nu mi-a spus nimeni ca persoanele care seamana cu tine nu reprezinta nimic din ce esti tu. Nu am stiut niciodata ca daca mii de maini m-ar atinge simultan as simti-o numai pe a ta. Ca, daca imi voi pierde vreodata memoria, coltii numelui tau vor ramane adanc infipti in scoarta mea cerebrala. Ca daca o sa ma mai nasc vreodata o sa te nasti cu mine. Ca nimic... dar nimic in tot universul... nu e ca tine.

Dintre toti oamenii pe care i-am intalnit vreodata la tine o sa ma intorc
mereu… mereu…

miercuri, 22 decembrie 2010

Insane


Si muream amandoi; tu pe patul tau de spital; eu pe patul meu de spital. iar dupa ziua aceea mi-au legat mainile si picioarele si m-au dus intr-o incapere cu pereti acoperiti de mochete arse cu tigara, un singur geam mic, galben; sus, atat de sus. In ziua aceea nu mi-am mai smuls niciun fir de par. Apoi mama a trebuit sa ma tunda. Am urlat de durere zile si nopti intregi. Urletul ma urla pe mine; doar sa nu ma mai aud gandind. Am urlat cum numai un om arzand de viu poate urla. Iar cand n-am mai putut urla m-am zbatut pana cand de la incheieturile mainilor si picioarelor a siroit sangele; si nu m-am oprit decat atunci cand a aparut lumina alba, orbitoare, in spatele pleoapelor. Atunci n-am mai stiut de nimic; lumea s-a oprit si a luat-o de la inceput. M-am gandit ca ori ai murit, ori am murit. Intr-adevar, murisem; eu pe patul meu de spital, intr-o camera de izolare; tu pe patul tau de spital, dumnezeu stie pe unde. mi-am rupt viata in doua; nu mai aveam nimic sfant. am murit. am murit. am murit, copil, am murit. (ne-)am pierdut.
Dar daca n-a fost totul decat o halucinatie a nimicului? degeaba; visele ma trageau si ele-n trecut; trecutul era totul, viitorul nimic. nu exista alt sens al timpului. schizofrenie neagra si fara sperante; spatii si timpuri, corpuri si fete; definiri prin negatie; abjectie organizata geometric; sentiment mutilat. pamant nou, sub un cer nou; cu anotimpurile si cu constelatiile; lacuste cenusii si cafenii; mirosul scoartei de copac. aceasta nu este lumea in care m-am nascut; ceva se-nmoaie si se scurge in mine. nu sunt in toate mintile; incremenire. decat in gand m-a paralizat frica. vedeam doar norii aceia legati cu lant ca jigodiile; norii despre care am citit intr-o carte cu coperta neagra. timpul curge invers; va fi in curand. deodata mi-a fost complet indiferent totul. mi-am dat seama ca ies din poveste, ca am ajuns in ariile laterale unde se hasureaza totul. oribile sunt imaginile in care tu nu existi.
Incerc sa retraiesc zone vaste si moarte ale mintii mele. totul e terminat. totul.

marți, 21 decembrie 2010

Demons


Şi totul revine la normal...

Doar tu rămâi mort... de fiecare dată te mai ucide un pic... şi te lasă mai slab, mai aplecat, mai încruntat... cu povara a mii de măşti diabolice pe figură, pe care te chinui să le dai jos... să te speli, să te cureţi, dar apa nu foloseşte la nimic, şi săpunul se fărâmă... ai vrea să îţi smulgi carnea de pe tine, să nu mai fii nimic, dar ştii că el va apărea de niciunde şi de pretutindeni, şi te va apuca dulce şi duios de mâini, şi te va lăsa prăfuit, singur de tine, şi fără de soare. Îţi va sorbi voinţa şi se va retrage de unde a venit, lăsând lumea să curgă pe acelaşi făgaş, dar lăsând pe chipul tău încă o mie de măşti, o mie de regrete, o mie de plăgi şi răni ce curg şi se infectează şi dor şi nu pot fi cusute de mâini omeneşti...

Iar unii se uită la tine de la departare şi îşi zâmbesc, şi când ridici ochii înspre ei, şi îi atingi într-o mângâiere atât de umană, privirea ta îi usucă, iar degetele tale de Midas diabolic şi involuntar îi transformă în scrum şi praf...

Alţii, dimpotrivă, se mulţumesc să dea cu pietre şi să râdă. Unii nici nu se ascund, ba chiar îţi sar în faţă. Alţii te înţeapă doar cu cuvinte, iar reacţiile tale îi lasă reci în spatele meterezelor de cuvinte.

Dar mereu el e acolo, şi te priveşte, şi te controleaza ca pe o păpuşă de cârpa, şi înfige în tine câte ace vrea, până ajungi o zdreanţă.

Freak.

Dar tu nu ştii cum este, nu? Tu nu îl cunoşti. Nu l-ai văzut niciodată, şi ţie nu îţi e povară. Tu nu ai putea să îl vezi...e doar al meu... Şi nici nu îţi doresc să îl vezi. Pentru că este demonul meu.

But all my demons are heaven sent...


Purgatoriu


Simti usor cum frica te cuprinde.
O simti?
E acolo, iti inunda fiecare por.
Ti-e teama, nu-I asa?
Tie groaza c-ai sa mori.

Si uite-asa pici intr-o psihoza adanca, de temut
Una din care singur nu izbutesti sa iesi.
Amare lacrimi pica pe chipul tau zacut.
Nu ma mai implora, trebuie sa pleci!

Fiori inghetati pun stapanire pe fiinta ta.
Nu iti explici ce e cu tine…
Te vezi doar un biet cadavru printre atatea mii altele.
Te inspaimanta ca ai putea ajunge
Doar un jalnic spirit care-I bantuie pe altii?
Emani insa o paloare fantomatica
Si vezi cum viata se scurge din tine.

E inexplicabil, ai fi tentat sa afirmi.
Nu…nici pe departe!
Stii bine ca ti se apropie ceasul,
Clipa in care vei privi cum trupul tau
Lipsit de vlaga zace neajutorat
Intr-un sicriu de plumb care urmeaza
Sa fie indesat miseleste intr-o gramada de pamant.

Vezi, stii, simti toate lucrurile astea.
Te incui undeva, dincolo de imaginatia ta.
Renunta! Iti prelungesti singur chinul…
Suflarea te paraseste treptat, accepta!
Nu iti poti salva trupul, arunca-l!
Nu vei mai avea nevoie de el…

Un paianjen mare si greu te orbeste,
Privirea iti devine tulbura,
Iar limba ti se inclesteaza in gura.
Parazilezi-simti dureri atroce in tot corpul
Si inca esti constient.
Constient si fericit ca iti voi fi alaturi
Si te voi proteja.
Ti-e frica de singuratate, am inteles asta!
Nu, nu vei fi singur…
Nu vei avea timp nici macar
Sa-ti asculti gandurile.
Ma bucur ca ai realizat
Ca iti voi fi aproape o eternitate,
Niciodata nu e prea tarziu…

Petrecerea s-a terminat acum,
Adio iubitule!
Esti liber sa parasesti lumea asta!
Pleaca impacat si fericit catre alta,
Esti stapan pe propriul destin!

Inchide ochii, te rog (eu).
Tu incepi sa-ti zbati maruntaiele neajutorate.
De ce ti-e teama c-ai sa mori?

luni, 20 decembrie 2010

Decadere Inumana

Te-ai gândit vreodată că poţi să urci treptele într-o secundă şi să ajungi în vârf, să priveşti “belle-vederea” propriei tale vieţi şi apoi, chiar in momentul in care savurezi la maxim tot ceea ce ai realizat, “ego”-ul tău să te tragă brusc?
Şi te vezi trântit la pământ şi nu stii de ce nu te mai poţi ridica…

Unora li se întâmplă zilnic, altora o dată in viaţă, unii simt şi trăiesc decăderea din plin, alţii rămân inconştienţi până la ultima suflare.
Şi ce poţi face atunci? Nimic…

Prins în lanţuri, urli şi totuşi nimeni nu te va auzi. Te loveşte imaginea ta de om căzut pradă neputinţei, disperării. Te zbaţi ca un corb prins şi închis in colivie.
Şi e atât de dureroasă fiecare lovitură repetată şi violentă a gratiilor, aripile îţi sângerează, roşu întins peste negru.
Toată viaţa ta ai fost liber, ai facut tot ce ţi-a stat in putere să ajungi “sus”, să fii cineva.
O viaţă de om te-ai ghidat după principiul lui Machiavelli şi ţi-ai repetat neincetat că “Scopul scuză mijloacele”.
Şi ce ai realizat? Nimic…

În final te-ai aruncat în abis, ţi-ai înecat eul, ţi-ai abandonat visurile cândva umane sub dărâmăturile a ceea ce ţi-a fost, până mai ieri, casă.
Cutremurele ţi-au zguduit existenţa în momentul în care ai căpătat puterea şi ai strâns-o la piept.
Inima ţi-ai disecat-o, lăsând-o pradă gândurilor bolnave care ţi-au invadat mintea.
Şi cine te va mai salva acum? Nimeni…

Ai rănit prea mult, ai băgat cuţitele şi le-ai răsucit în carne nevinovată.
Ai lăsat să curgă sânge acolo unde trebuia să ţii mâinile apăsate pe rană şi ai împuns cu acul vene firave, le-ai otrăvit, când trebuia să introduci serul vieţii.
Şi cine e de vină? Nimeni? …
Aici greşeşti.
Aici de vină eşti tu. De vină ţi-e orgoliul şi felu-ţi de a fi.
Ti-ai pierdut principiile după care te-ai ghidat o viaţă de om şi ai considerat puterea sfântă, acolo unde sfinţii nu au ce căuta.

Cum se va sfârşi coşmarul tău? Nimeni nu ştie…
Până atunci, continuă să simţi durerea insuportabilă.
Până atunci, trăieşte în lumea pe care tu singur ţi-ai creat-o.
Ţi-ai dorit putere, acum o ai. Dar pe lângă ea, nu mai ai nimic.
Te-au abandonat toţi, pentru că i-ai rănit. Şi nimeni nu a suportat acea durere inumană. Numai tu ai suportat-o.

Am uitat că tu eşti inuman, deci te vei descurca singur…